"Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții." - Nicolae Iorga despre istorie

   Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din anii 1877 - 1878. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. Pe 4 (sv),/ 16 aprilie (sn) 1877, Principatele Unite și Imperiul Rus au semnat un tratat la București care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul tării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României.

   În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12 (sv) / 24 aprilie (sn) 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.

Contextul politic

    La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.

    În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suzerană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în timpul domniei lui Cuza cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în favoarea intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.

    Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan al discuțiilor a așa-numitei "Chestiuni Orientale". Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani. În iulie 1875 a izbucnit răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La începtul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția militară părea de neevitat.

   În aceste condiții, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea populației și cu un moral ridicat al armatei.

    Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.

   Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 (sv)/16 aprilie (sn) 1877 convenția prin care românii acordau "liberă trecere" trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.

   Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanentă și teritorială cât și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri ai milițiilor - aproximativ 33.000

Organizarea apărării strategice

    Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată format tot din două divizii să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia. Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimiente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod "Eiffel", în noaptea de 11 - 12 aprilie 1877.

Proclamarea independenței

    Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a. În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

    Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeu pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.

     Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.

Luptele

Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802 tunuri, iar Imperiul Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste au început în iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea în Dobrogea. Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei românești (vedetele "România", "Ștefan cel Mare", "Fulgerul" și "Rândunica"). După câteva zile, rușii au trecut la forțarea fluviului cu gruparea principală, care fusese concentrată în zona Roșiorii de Vede -Alexandria - Zimnicea - Turnu Măgurele. Armata română a asigurat siguranța traversării Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie asupra pozițiilor otomane. 

    Tot pentru asigurarea siguranței armatei ruse, românii au organizat posturi de supraveghere la vărsarea Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic, au cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopol.

   Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România - 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. 

   A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. 

   Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. 

Primii ani de viață

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

   În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

    Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza

   Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor, al Balșilor și al Cantacuzinilor. Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.

   În 1846 ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț[necesită citare. La 30 aprilie 1844 scria: "Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc." După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.

  Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864- 1889 și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.

   A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, "i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie - le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.

Înfăptuirea unirii

   Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldovași Țara Românească. 

   Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. 

   Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Parisdin 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

    La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România

Domnia

   Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

Alegerea ca domnitor

   După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat românîn grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. 

   Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. 

  Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.

  Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

Reformele lui Cuza

upă realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu(ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare(lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași(1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

Secularizarea averilor mănăstirești

    Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul    Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru "a spori avuția țării". Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei.

Reforma fiscală

    Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. 

   Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, "importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.

Secularizarea averilor mănăstirești

  Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru "a spori avuția țării".  

   Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc.

     În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei

Abdicarea și exilul

   Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). Pe actul iscălit de Cuza scria: "Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor". Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

  A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

    Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia) a fost rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Este unul dintre puținii foști șefi de stat în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu)

     Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului săuFerdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă,dar nu a fost pregătit pentru domnie.

      În septembrie 1939 a debutat al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,[5]tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

     Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunistNicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita "grevă regală", refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.

      În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care "le-a câștigat" detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin "înscenarea de la Tămădău". La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare, în aceeași zi fiind proclamată republica populară.

   În ianuarie 1948 a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să se întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior, i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României. În martie 2016 a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea din viața publică.

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al prințesei Elena. Din partea tatălui este nepot al Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria, iar din partea mamei nepot al Regelui Constantin al Greciei. Astfel, Mihai al României este descendentul celor mai importante familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei șamd.

  Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă. Este văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

  Căsătoria propriu-zisă a părinților săi a fost scurtă și nefericită, din cauza nepotrivirii celor două personalități. În 1925, principele Carol a profitat de o îndatorire protocolară, reprezentarea dinastiei la înmormântarea reginei consoarte Alexandra a Marii Britanii, pentru a nu se mai întoarce în România. S-a întâlnit cu amanta sa Elena "Magda" Lupescu în străinătate și a renunțat la tron, cei doi stabilindu-se în cele din urmă în Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze din nou această nouă dovadă de nesupunere a fiului său, care dezertase și în timpul Primului Război Mondial. Deși unii politicieni, precum Constantin Argetoianu, au pledat pe lângă rege să se răzgândească, acesta a convocat un Consiliu de Coroană în cadrul căruia Carol a fost exclus de la succesiunea tronului și din familia regală, primind numele de Carol Caraiman. Prinț moștenitor a devenit fiul lui Carol, Principele Mihai.

  Deja în 1925 starea de sănătate a Regelui Ferdinand era fragilă, și acesta a murit în iulie 1927, de cancer intestinal. În consecință, Mihai i-a succedat la tron bunicului său. La scurt timp a murit însă și Ionel Brătianu, conducătorul Partidului Național Liberal, și, dintre frații săi, cel mai versat politician. Astfel, prima venirea la putere a lui Mihai a stat sub semnul slăbirii autorității celui mai important partid politic de până atunci.

Prima domnie (1927-1930)

  Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna, o regență a fost formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație). Este notabilă absența Reginei Maria din regență, una din figurile de autoritate de până atunci. Jurământul a fost depus în fața parlamentului de noul rege și de regență pe data de 20 iulie 1927.

   Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul Național Liberal a susținând-o, grăbind depunerea jurământului militar către noul rege pentru a evita formarea unui curent carlist în armată, în Partidul Național Țărănesc s-a discutat chiar aducerea în țară a lui Carol.Regența nu a avut autoritatea de a arbitra viața politică.

A doua domnie (1940-1947)[modificare ' modificare sursă]

   În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, care i-a impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (abrogată la acea dată) și fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală dinBucurești imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940.[necesită citare] Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit "Conducător".

Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste

     În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944.

      Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată. Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, "în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică", ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României[necesită citare]. În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept "capitulare", o "predare" "necondiționată"în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. 

   Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, "pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei", potrivit descrierii oficiale a decorației. Liderul comunist albanez Enver Hodja considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.

Domnia sub regimul comunist

   La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat dePartidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcționat ca simplu șef de stat fără autoritate.

  Între august 1945 și ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes - prin ceea ce s-a numit mai târziu "greva regală" - să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice și americane, regele Mihai a renunțat în cele din urmă la opoziția sa față de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

    Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituția îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiție.

    Alte surse, precum memoriile mătușii regelui, principesa Ileana deHabsburg, citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naționale și presupus amant al Ilenei, Emil Bodnăraș, afirmă că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a deținuților politici condamnați pentru "crime de război", guvernul comunist i-ar fi susținut decizia: "Păi, dacă regele decide să nu semneze sentința la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere." Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituțional, precum o sentință la moarte, emisă de tribunale politice neconstituționale: "Știți prea bine (...) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul dumneavoastră va purta vina în fața întregii națiuni. Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap adițional în acest moment!" Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziției anticomuniste și președinte al PNȚ, partidul câștigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comuniști, a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea țărăniștilor, în ciuda multor servicii aduse de aceștia monarhiei.

Abdicarea

    În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai "nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice prezente la nunta regală l-au încurajat să o facă", conform unor "cercuri regaliste românești" citate de Washington Post. Mihai a revenit acasă "la sfatul expres al lui Winston Churchill", care "se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»". Potrivit propriei sale relatări, regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.

  După întoarcerea sa în România Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat - așa cum este scris aici - că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri - cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni - și aceasta este foarte important - că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras". La 3 ianuarie 1948, Regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.

    Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică. Într-un interviu din 2007 pentru New York Times, Regele Mihai rememorează evenimentele: A fost șantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie. 

    Potrivit revistei Time,guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național, din care unul citează arhivele Securității române, abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. 

    Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală "mai bine ca un părinte", iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, "poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie".

Mişcarea Legionară avea o persepctivă diferită asupra comunismului şi asupra clasei muncitoare. Dacă problema muncitorească este privită cu înțelegere, față de comunism atitudinea este negativă, comunismul fiind blamat și considerat o doctrină total greșită, incapabilă să soluționeze problemele cu care se confrunta societatea românească interbelică, inacapabilă să ofere muncitorilor o soluție la problemele cu care se confruntau ( salarii mici,instabilitatea posturilor, program de lucru prelungit, lipsa timpului liber), mai mult prin materializarea comunismului, muncitorii s-ar afla într-o situație mult mai grea decât precedenta sau decât muncitorii din țările capitaliste.

Pentru legionari comunism = evrei

Comunismul era considerat o doctrină evreiască, evreii fiind consideraţi principalii promotori ai comunismului în statele europene, pentru a-și instaura stăpânirea asupra popoarelor și pentru a le exploata în folosul lor. Situaţia din Uniunea Sovietică era considerată un exemplu relavant, arătându-se că în fruntea statului sovietic majoritari sunt evreii. Se remarcă atitudinea negativă a extremei drepte față de comunitatea evreiască din România, evreii nu erau considerați numai promotorii comunismului, ci și principalii vinovați de situația în care se afla clasa muncitoare.

Comunismul instaurat în Rusia a încercat să se extindă în alte state europene, dar a dat greș, chiar și în Rusia se confruntă cu probleme datorită faptului că este un regim bazat pe o doctrină nesigură și încercă să își găsească stabilitate, mai ales pe plan politic. Datorită acestui fapt a recurs la propagandă pe plan extern, o propagandă mincinoasă menită să arate stabilitatea regimului, care de altfel este inexistentă. Astfel Komniternul, pentru a ascunde incapabilitatea de a controla poporul rus, încearcă să se amestece în treburile interne ale statelor, atât de pe continentul european, cât și de pe celelalte continente[1].

Întors din U.R.S.S, Andre Gide mărturisește că în Uniunea Sovietică nu mai există clase sociale, dar există sărăci. Aceasta era situația în Uniunea Sovietică din punct de vedere material. Pentru a evidenția situația și din punct de vedere moral este relevantă o altă mărturisire a aceluiași Andre Gide: "Mă îndoiesc, că în orice țară astăzi, chiar în Germania lui Hitler, spiritul este mai puțin liber, mai curbat, mai temător, mai vasalizat"[2].

Socialismul științic critică societatea capitalistă și susține dezvoltarea spre socialism a statelor, fără să preconizeze mediul în care componentele societății capitaliste se vor dezvolta. Fondatorul socialismului științific este Karl Marx, în lucrarea sa reprezentativăCapitalul, constată că în societaea capitalistă muncitorul produce în fiecare zi valori care depășesc salariul lui, ceea ce înseamnă că muncitorul creează o diferență peste salariu, această diferență fiind mai mare decât salariul primit, Marx a numit-o plus valută. Conform lui Marx, tot ceea ce muncitorul produce trebuie să îi revină. Existența plus valutei reprezintă o nedreptate socială, în societatea socialistă plus valuta nu există, salariul muncitorului va fi valorea a ceea ce produce. Înfăptuirea revoluției a cărei finalitate este instaurarea dictaturii proletariatului în viața politică, economică, socială a unui stat reprezintă idealul fiecărui socialist. După instaurarea dictaturii proletariatului, toate fabricile și uzinele și pământurile vor intra în posesia clasei proletare. Viața economică se va desfășura sub conducerea clasei proletare[3].

Traian Brăileanu își exprimă dorința ca statul român să devină stat național, care să cuprindă în hotarele sale tot neamul românesc. Traian Brăileanu analizează conceptele de fascism șicomunism, de dreapta și destânga, raportându-le la procesele reale desfăsurate, ajungând la următoarea concluzie: sunt două mișcări total opuse, una dorește înlăturarea influenței evreiești, iar cealaltă instaurarea acestei dominații. O națiune poate fi liberă doar dacă elita conducătoare este legată oameni prin credință comună, prin aceeași limbă, prin tradiții și obiceiuri comune.[4].

Problema muncitorească

În ceea ce privește evoluția clasei muncitoare, DragoșProtopopescu sesizează două tendințe de evoluție: prima se referă la faptul că muncitorul român, datorită tineretului naționalist a fost scos de sub influența marxistă. S-au organizat sub forma taberelor de muncă, în care se promovează un om nou, în care nu există inegalități, deci muncitorii nu mai recurg la greve și proteste pentru revendicarea unor drepturi și nu mai există ura între lucrător și patron.

O altă tendință este reprezentată de modul în care situaţia muncitorului român era reglementată prin intermediul unor legi, dar mai ales de încălcarea legilor deoarece muncitorii români erau exploataţi de străini (evrei), se urmărește dezvoltarea urii de clasă și transformarea muncitorului într-un element revoluționar de către susținătorii comunismului, un alt scop este al acela al formării unei caste exploatatoare alcătuită din agenți ai Moscovei: "Două evoluții, două mentalități, un pisc și o decădere, un triumf și o deridere: muncă spirituală, muncă spoliatoare, muncă eliberatoare în semnul dragostei de neam și de aproape, munca asupritoare a trusturilor cu tarif de favoare și ură de clasă; munca tineretului exaltat, munca cocirjaților cu trup și nas coroiat, munca templului legionar , munca ghișeului Max Auschnitt"[5].

Prin intermediul discursului, dar şi a materializării acestuia ( tabere de muncă şi Corpul Muncitoresc Legionar) , o parte a clasei munictoare a aderat la ideile Mişcării Legionare. Taberele de muncă erau definite ca forme de organizare productive, care marcau constituirea unui nou tip de comunitate umană, în cadrul taberelor de muncă legionare se urmărea formarea unui "om nou", un om pentru care munca reprezenta o sărbătoare, de asemenea se specifică și rolul acestora. În primul rând, tabăra reprezinta o manifestare de spriritualitate, o credință, tabăra de muncă nu era o instituție economică sau administrativă, ci o instituție spirituală. Taberele de muncă legionare au succes în rândurile populației, dar nu sunt privite ca un succes politic, ci ca un succes spiritual[6]. Un număr însemnat de muncitori au intrat în rândurile Mişcării Legionare, , dovadă fiind numărul mare de muncitori arestați în timpul rebeliunii legionare.

"Omul Nou", creat înainte de Epoca de Aur

Despre formarea omului nou, Corneliu Zelea Codreanu vorbește într-un interviu. Consideră că România duce lipsă de oameni morali, dorește să creeze un tip de erou, dar nu în sensul unui luptător pe câmpul de bătălie, ci în sensul unui erou muncitor, un muncitor cu încredere în națiune și în viitorul ei, un erou onest și cinstit, atât în viața sa publică, cât și în cea privată. Consideră că punctul esențial al programului său se referă în primul rând la virtutea omului, având această bază morală se pot stabili noi raporturi cu celelalte rase care locuiesc pe teritoriul statului român, în special cu evreii.

Corneliu Zelea Codreanu vorbește despre modul în care este organizat statul român, considerând că organizarea era un haos, trebuia să fie găsită o nouă formă de organizare, astfel propune corporatismul ca manieră nouă de organizare a statului: "Statul are nevoie de mari reforme. Sunt împotriva actualei organizașiuni de stat, ea este amrofă: este un haos. Trebuie să ne găsim alta. Fiecare țară are forme diferite și specifice, acestor forme trebuie să se adapteze și aceia a statului. Metoda mea e aceia a naturii, vreau ca totul să se formeze spontan. Mă gândesc că acestă cale va merge spre corporatism. Ea izvorăște nu din doctrină, ci din necesitate. A trebuit să recunosc necesitatea unei regrupări pe categorii a legionarilor mei. Eu văd izvorând din corporatism forma viitoare a statului român

Anul 1942 a adus o importantă ofensivă sovietică de primăvară pentru zdrobirea trupelor germane de pe flancul sudic. Liniile inamice, prea lungi pentru o apărare eficientă, au fost străpunse și tancurile au început înaintarea spre vest. Invadatorii păreau în pragul unui dezastru complet, dar comandanții sovietici au comis o eroare fundamentală. Orbiți de primele succese, au intrat într-o adevărată capcană și contraatacul cu blindate a dus la încercuirea și nimicirea forțelor de elită victorioase. Au fost pierdute și peste 1.200 de tancuri, ceea ce a întârziat formarea armatelor sovietice. Atacul ordonat pe baza unei analize strategice superficiale a provocat o situație de slăbiciune extremă în regiunea de sud a frontului și trupele Axei au putut să pătrundă adânc în interiorul Uniunii Sovietice. Au fost oprite abia în Caucaz și la Stalingrad, apărătorii reușind mai mult datorită problemelor logistice provocate de lungirea liniilor de comunicații.

Toamna anului 1942 a adus o situație interesantă: forțele Axei se aflau într-o stare asemănătoare celor sovietice din timpul bătăliei pentru Harkov. Intrândul german avea flancurile expuse unui contraatac și, în plus, sistemele defensive erau ținute de trupele aliaților români, italieni și maghiari, insuficient dotate cu armament greu.
Armatele române erau folosite de comandamentul german pentru a da impresia de forță împotriva unui inamic deja înfrânt. Toate speranțele de succes în sectorul Stalingrad s-au năruit începând cu 19 noiembrie 1942 când diviziile românești au fost copleșite de valurile de tancuri grele sovietice. Spărtura a fost realizată la început în pozițiile deținute de Diviziile 13 și 14 infanterie. A fost suficient pentru istoricii contemporani să arunce vina pe calitatea soldaților români. Oare aceștia să fi fost vinovați de dezastru, așa cum se scrie prin multe tratate de istorie militară?
Dacă au scris specialiști cu experiență, înseamnă că este adevărat. Totuși, uimește repetarea la infinit a aceleași teze. Oare nu cumva mai există și altceva? Generalul Constantin Sănătescu a fost pe front în calitate de comandant al Corpului 4 armată, adică exact acolo unde sovieticii au plănuit ruptura. Ofițerul român a notat în propriul jurnal că nici divizia germană vecină în dreapta nu avea o situație prea fericită din punct de vedere tactic. Liniile de apărare erau lungi și nu se sprijineau pe Don, ceea ce o făcea vulnerabilă la orice asalt inamic masiv. Regimentele de infanterie abia dacă aveau câte 800 de oameni și cu mare greutate se mențin pe poziție. Aveau însă mai multă muniție decât românii. Divizia 376 infanterie va ajunge în încercuire fiindcă n-a avut posibilitatea să sprijine cu foc de artilerie unitățile românești de cavalerie. Comandanții germani au ales să amplaseze trupe pe aripa Corpului 11 german pentru a se apăra în cazul unei străpungeri. A fost o gravă eroare tactică, preferabil fiind să întărească Divizia 1 cavalerie. Generalul Karl Strecker, comandantul Corpului 11 german, l-a vizitat pe generalul Sănătescu pe 16 noiembrie și a afirmat că sovieticii nu sunt capabili de ofensivă, că situația în Stalingrad le merge din ce în ce mai prost și că unitățile de cavalerie române nu trebuie să lupte cu majoritatea forțelor spre Klețkaia. Aliatul român trebuie să sprijine forțele germane cu toate gurile de foc. Eroarea de gândire a dus în final la căderea în captivitatea rusească până în 1955.
Războiul mondial demonstrase deja că forțele mobile blindate au o capacitate manevrieră deosebită și pot schimba ușor soarta bătăliilor în care infanteria și artileria se mișcă prea lent. Puterea de foc nu mai conta în raport cu viteza și cu prăbușirea moralului apărătorilor. Comandamentul german a sesizat din timp forța tancurilor și a obținut succese răsunătoare împotriva unor forțe net superioare numeric. Și la Stalingrad au fost trimise divizii de tancuri, dar multe mașini au fost pierdute în luptele de stradă. În rezervă a fost păstrată în preajma zilei de 19 noiembrie 1942 doar Divizia 14 Panzer. Generalul Sănătescu s-a bucurat inițial de acest ajutor mecanizat împotriva temutelor T-34 și KV-1, dar veselia i-a pierit repede. Ceea ce se numea divizie nu avea decât 36 de tancuri, net inferioare celor sovietice. Acțiunea ei a fost foarte redusă, mai ales că a căzut întunericul. Era normal să fie cu un slab potențial ofensiv din moment ce fusese utilizată pentru străpungerea apărării sovietice din Stalingrad, în cele mai fierbinți sectoare. Ordine superioare au pus în mișcare Divizia 22 blindată germană, dar ofițerul român era convins că va eșua fiindcă a văzut halul în care erau marile unități germane. Germanii nu aveau trupe nici pentru apărarea pe râul Cir, contraofensiva cu șanse de succes fiind o utopie. Apărarea pe acest curs de apă a ținut fiindcă sovieticii aveau alte direcții de atac. Probabil au fost convinși că malurile abrupte stânjenesc deplasarea tancurilor. Exista o posibilă teamă și de prezența gurilor de foc anticar.
Aceste scurte note din jurnalul generalului Sănătescu demonstrează că Armata a III-a română n-a fost vinovată de dezastrul Axei de la Stalingrad. Dispunerea forțelor din punct de vedere tactic și strategic le condamna la o încercuire în cazul utilizării motorizatelor.Vina pentru organizarea întregului dispozitiv cade numai în seama comandamentului german. Diviziile românești foloseau masiv caii pentru transport, deci nu puteau să execute manevre rapide. Soldații români au rezistat prea mult cu dotarea pe care o aveau și în condițiile în care echipamentul de iarnă le-a sosit după ce au fost înregistrate pierderi semnificative sub formă de morți, degerați și bolnavi. Corpul 4 armată dispunea doar de 20% din necesarul de muniții pentru aruncătoarele de mine de calibru mic și 40% la cele grele, de 120 mm. Armamentul de infanterie și tunurile anticar aveau dotarea completă, dar nu mai existau rezerve la nivel de corp de armată. Grav este că principala sursă de foc de baraj, artileria, nu avea decât 55% din proiectilele necesare unor lupte obișnuite. Cum aviația lipsea din cauza valurilor de ceață, ar fi fost nevoie de cantități și mai mari de muniție, dar serviciile logistice române și germane n-au făcut față distanțelor mari.
Bibliografie minimală

La o distanță de mai bine de 70 de decenii de la cel de-al Doilea Război Mondial, diverși istorici scot la lumină mai multe secrete despre armata nazistă, unele de-a dreptul halucinante. Recent, s-a descoperit că soldații germani se drogau înainte de a se avânta pe câmpul de luptă.

Această informație pare să contrazică total stilul disciplinat riguros pentru care a fost recunoscută armata germană, dar nu și dacă avem în vedere că își luau dozele din ordinul superiorilor.

Norman Ohler, în lucrarea "Blitzed: Drugs in Nazi Germany", povestește cum soldații naziști luau înainte de operațiunile militare pastile cu metamorfină - le ronțăiau și apoi le dădeau pe gât cu o gură de bere, informează Daily Mail.

Conform studiului autorului, efectul acelor pastile era aproape instantaneu, făcându-i "euforici, energici, le îmbunătățea performanțele fizice și deveneau mai dornici de acțiune". În plus, drogul îi făcea să nu mai simtă nevoia de odihnă. "Sunt complet treaz. Inima îmi bate atât de tare încât îi simt rezonanța în urechi. Totul devine imaterial și abstract. Lumina este atât de strălucitoare încât abia o suport", citează autorul mărturisirea unui soldat nazist.

Pentru noi, azi, aceste afirmații aduc mai degrabă cu o descriere a unui concert rock sau o petrecere dezlănțuită unde tinerii consumă subtanțe halucinogene și nu a unei scene de război. Totuși, nu este vorba despre niște tineri hiperactivi aflați sub influența drogurilor, ci despre soldații care au cucerit Polonia în 1939 în câteva zile prin celebra "lovitură-fulger".

Și dacă aveți impresia că nu exista disciplină, vă înșelați. Norman Ohler vorbește despre o adevărată ierarhie chiar și în ceea ce privea consumul de droguri. Comandantul armatei aeriene germane Luftwaffe, Hermann Goering, devenise dependent de metamorfină și chiar și Adolf Hitler își injecta zilnic anumite doze.

Potrivit afirmațiilor unor soldați naziști din acele vremuri, drogul avea un gust oribil, asemănător spray-ului pentru insecte. Devenise însă atât de eficient în eliminarea oboselii și dădea atâta încredere de sine încât tabletele cu metamorfină erau un accesoriu nelipsit din arsenalul unui nazist, precum grenadele sau armele de foc.